Ridicarea ştachetei sau acceptarea destinului

   Fiecare dintre noi avem  posibilităţi şi limite. Limitele sunt  impuse de legile fizicii şi ale universului, de societate sau ni le impunem noi din dorinţa de a avea repere în dezvoltarea noastră personală.

   Adesea ne atingem limitele şi  ne depăşim pe noi înşine din dorinţa  şi ambiţia de a progresa de a merge mai departe. Ţintim mai sus şi ne dorim mai mult. Acesta e mersul firesc al dezvoltării personale şi al evoluţiei umane.

   Complacerea, deplângerea, lamentarea   şi automulţumirea  ucide progresul. Ambiţiile sunt adesea pozitive şi  însufleăesc trairile. Speranţa şi dorinţa de mai bine ne face viaţa mai frumoasă, competiţia duce la progres.

Cei care nu-şi doresc mai mult de la sine sau cred că nu pot  realiza mai mult, îmbraţişează destinul.

Dar nu  destinul acela pe care ni-l construim noi in fiecare zi cu fiecare traire, cu fiecare  dorinţă cu fiecare suspin  ci acel destin  implacabil, acceptat, imposibil de controlat care devine un mod de existenţă.  Acest destin  nu e viaţă –  e   lamentare e  abandonare de sine.  Şi astfel,  în loc să doborăm bariere, să ridicăm  ştachete şi să cultivăm dorinţa de mai bine, noi ne lamentăm şi ne acceptăm destinul.

Iată cateva cuvinte despre destin:

   Destinul este acea parte din timp în care istoria îşi imprimă voinţa ei asupra noastră. De aceea trebuie să-i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în Spectacol.   Mircea Eliade

   Destinul e scuza celor slabi şi opera celor tari.    Nicolae Ttulescu

   Destin. Justificarea tiranului pentru crime şi scuza prostului pentru eşecuri.   Abrose Bierce

   Se impune să ă fim mai energici, să gandim  pozitiv , să fim inflacăraţi  şi entuziasmaţi în realizarea obiectivelor noastre, să  ridicăm ştacheta mai sus şi mai sus.

Suntem contemporani cu prezentul şi avem obligaţii faţă de viitor.

   Destinul, viitorul ni-l facem noi, orice acţiune sau inacţiune se contabilizează şi atârnă greu în orice balanţă, în orice bilanţ, în orice analiză.

   Fiecare dintre noi trebuie să participe activ la evoluţia societăţii.

   Deşi uneori avem impresia ca suntem insignifianţi şi realizăm care sunt limitele micimii umane,  nu trebuie să renunţăm.   

Rolul trebuie jucat.

Florin Velciov